Sunt perspective să revină absolvenții de origine română, care au studiat în străinătate, în universități din România?

Un indiciu al gravei crize interne din România actuală este faptul că emigrarea a devenit orizont de viaţă. Nu vor să emigreze doar cei care au rude în străinătate sau oameni ce-şi regăsesc ţara mamă, cum era cu decenii în urmă. Vor să plece oameni din aproape orice generaţie, cu ascendenţe etnice, profesionale şi vârste foarte diferite. Pentru universităţi, are efecte extrem de costisitoare faptul că emigrează liceeni de vârf, studenţi de prim plan, absolvenţi, asistenţi şi lectori şi, mai nou, profesori, de liceu şi de universitate. Mulţi oameni ne întreabă despre şansele tinerilor. Trebuie să spun că Universitatea Babeş-Bolyai a angajat în ultimul mai bine de un deceniu sute de asistenţi şi cercetători ştiinţifici, iar în 1996 (prin hotărârile 2545, 6008, 422, 8128, 1511) a desfiinţat criteriul vechimii în accesul pe posturile de conferenţiar şi profesor. Şansele tinerilor ar trebui să fie practic bune, căci este nevoie de personal didactic.

Din păcate, însă, din 2009 încoace, emigrarea a devenit orizont de viaţă din multe motive, care ţin de politicile guvernului din România: au fost blocate, din 2009, concursurile pe posturi didactice, au fost tăiate salariile şi veniturile (cu de la 43% la 63%), reformele sunt confundate cu schimbări nepricepute, se pregăteşte (precum odinioară sub Mussolini) eliminarea unor profesori, din licee şi din universităţi, din raţiuni eminamente politice. Toate analizele arată că emigrarea nu este – cum se crede – datorată atât veniturilor, cât neîncrederii în sistemul instituţional şi în decidenţi.

De ce în România lucrurile nu se petrec precum în Grecia, Turcia, Croaţia, Serbia, de pildă? Anume, mulţi dintre cei care au studiat în străinătate se întorc acasă? Îmi amintesc că laureatul Nobel Jean Marie Lehn îmi povestea, nu de mult, că şi-a ales ca asistenţi doi dintre doctoranzii săi români, proveniţi de la Politehnica din Bucureşti. Îi înţeleg pe cei doi tineri că au rămas în Franţa. La rândul meu, mi-am pregătit doctoratul în Germania federală, cu cel care este astăzi cel mai profilat filosof din lume, şi înţeleg din proprie experienţă cât de atrăgător este să lucrezi în astfel de companie. Întoarcerea acasă este, însă, de asemenea, o coordonată a vieţii.

Sunt stimulaţi absolvenţi români de universităţi străine să revină acasă? La Universitatea Babeş-Bolyai au revenit cei mai mulţi, pe posturi care uneori au fost create special, în catedre şi în institutele de cercetare. Ca ministru al educaţiei naţionale, am reglementat (vezi Ordinul Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 3462 din 1998 şi ordine ulterioare) desfiinţarea vechimii drept criteriu de acces la posturi didactice, la orice nivel, încât mulţi tineri au devenit conferenţiari şi profesori pe această bază. România a avut în 1997-2011 un sistem universitar în dilatare, care are nevoie de universitari, de mult mai mulţi. Totul depinde, însă, de politica universitară şi de evoluţia administrării ţării.

Din păcate, mormanele de prostii (ale căror efecte dezastruoase încep deja să se vadă!) care sunt legile adoptate în 2010 – salarizare, pensionare, educaţie – sau care se prefigurează (de pildă, modificările la codul muncii) în 2011, la care se adaugă siguranţa diletantă cu care răspunzătorii din România de acum vorbesc de „reforma statului” (în fapt fiind vorba de încercarea de malformare a democraţiei, către o putere fără voturi!) nu vor încuraja revenirea tinerilor, decât izolat. România are nevoie de tinerii ei, aflaţi în ţară şi în afara ţării, ca de oxigen! Din păcate, până la o schimbare politică majoră, perspectivele atragerii lor rămân aleatorii.