Luna Amară @ Irish & Music Pub

În toiul sesiunii şi la puţin peste o lună de la ultima reprezentaţie, Luna Amară au susţinut ieri primul concert al anului în Cluj, în Irish & Music Pub.

Fiind, ca de obicei, puţin prea conştiincioasă, am fost foarte surpinsă să văd câtă lume era strânsă deja la ora 21:00, ora trecută pe afiş. Se pare că în sesiune, mai mult decât oricând , o pauză de concert prinde bine tuturor.

Ştiam foarte bine că voi avea ceva de aşteptat, dar întârzierea face deja parte din experienţa de concert. Dacă mai demult mă enervam şi mă uitam compulsiv spre scena goală, acum simt că n-aş avea dreptul să mă revolt, deoarece e clar că eu sunt cea care am venit prea devreme, iar formaţia începe mereu la timp.

La câteva minute după ora 22:00, trupa s-a urcat pe scenă, iar după o scurtă probă de sunet, s-a început cu Asfalt. Piesa care dă titlul primului album al trupei s-a furişat tiptil în setlist-urile ultimelor concerte, aşa că entuziasmul de a o auzi live s-a cam diluat în ultima vreme. Următoarea piesă a fost Somn, care, deşi rar lipseşte din vreun concert, e în continuă schimbare, mereu altfel.

Dat fiind că trupa pregăteşte un nou album, am avut parte şi de câteva compoziţii de pe acesta, precum Versus, Pietre în Alb şi Bathtub Glory. Cea din urmă am auzit-o pentru prima oară în toamna lui 2008, iar dacă pe atunci bucăţelele de screamo ale lui Nick sunau destul de scârţâit, acum sună din ce în ce mai bine. Am avut multe discuţii despre cei doi solişti ai formaţiei, şi deşi Mihnea iese mereu preferatul tuturor, fiind pentru mulţi imaginea trupei, pentru mine, cele mai frumoase momente din concerte sunt cele în care Nick îşi pune deoparte chitara pentru a trece la microfon. Pe lângă faptul că prefer versurile scrise de el, are genul de voce care te răscoleşte, te întoarce pe toate părţile, te face sa explodezi, dar în acelaşi timp, te împachetează, te închide, te ascunde. Iar fiecare scăpare face piesa mai specială, uneori într-atât de mult încât mă simt vinovată să cânt versurile alături de ei, deoarece simt că nu-mi aparţin şi nu mi-am câştigat dreptul să mi le însuşesc.

Sunt desigur şi melodii pe care cu greu te poţi abţine să nu le cânţi. Aşa a fost şi Albastru, şi desigur mai apoi şi Roşu Aprins, unde publicul abia dacă a lăsat loc formaţiei să mai cânte. Deşi acest lucru se întâmplă la majoritatea concertelor, membrii trupei par de fiecare dată sincer surprinşi, şi oricâtă seriozitate ar cere piesele, în seara aceasta i-am văzut pe toţi cu un zâmbet larg pe buze.

Dacă la concertul de luna trecută cei din formaţie mi s-au părut puţin posomorâţi şi obosiţi, în această seară au fost în foarte mare formă. Setlist-ul a continuat energic cu piese precum Oraş, În cercuri, Deadends, Ciudat şi Dizident, încheindu-se în forţă cu Happiness Provider. Oricât de dragi mi-ar fi piesele cântate, îmi pare rău să văd că în ultima vreme apar în setlist tot mai puţine piese de pe Don’t Let Your Dreams Fall Asleep.

La bis am avut parte de eternul Folclor şi de Gri Dorian, concertul terminându-se, ca de fiecare dată în Irish Pub, mult prea devreme.

Drept concluzie, aş spune că am avut parte de un concert reuşit şi sper să fie cât mai multe de acest fel şi anul acesta. De curând mi-am făcut o statistică a trupelor pe care le-am văzut live, şi deşi Luna Amară au câştigat de departe în ceea ce priveşte numărul de concerte, sunt trupa de care îmi vine greu să cred că aş putea vreodată să mă plictisesc.