Armistițiu de opt zile

Îmi luminează geamul viața cu blânde și calde mirosuri de pâine și prin zăpada mult hulită latră dând din coadă câte un câine. Au disparut gâlceava, zarva, mânia și cuțitul strâns în dinți și țara asta minunată deschide iarăși lada de zestre din părinți.

În colțurile gurii lăsate mult prea jos și timpuriu ca dintr-o ferecată piatră răsar cristale de lumini și MAMA ce-n cocul strâns sub băsmăluța adunat-a doar doine și doruri – azi, ea, zâmbește…

S-au dus feciorele pe uliți ca să îmbrace al nost’ meleag și fug feciorii în pădure ca să dezgroape ghiocei ce nu mai știu de-o vreme-ncoace dacă mai este loc și pentu ei. Stau strânse stelele pe cer și mai clipesc din când în când și râd de bucurie când lacrimile s-au uscat în vânt și prunci frumoși s-or naște să moștenească pacea pe acest pământ.

Românii noștri își lustruiesc pantofii și hainele și le sfințesc căci inima lor, cea atât de mândră, îi lasă fără grai și obosesc de atâta dor de EA ce zilnic o-ntâlnește și uneori o-njură fără noimă, dar mâine e ziua EI și trebuie să-l ierte. Nu ți-am scris, ție femeie româncă, că nu voiam ca să mă crezi nebun când vin în pragul casei cu flori în mâinile-mi tremurânde ori bolnav de oarece și teamă mi-e că-i prea târziu. Ce dor îmi e să-mi stingi grumazul și-n barba mea să simt o lacrimă de împăcare.