Angela Tomaselli – Pictură cu „fabule” despre câini și politicieni, muzicieni și alți… concetățeni

Considerată ca o entitate specifică, pictura feminină românească îşi întemeiază calităţile pe o estetică a subiectivităţii, pe celebrarea artei ca eveniment emotiv declanşat din explorarea realităţii. Nu arareori însă, ea se aventurează pe teritorii considerate tradiţionale ale masculinităţii; vorbim de forţa expresivă auctorială, de un suflu epopeic, de o anume constanţă disciplinată a efortului constructiv. Fluxul emotiv al subiectivităţii, sensibilitatea prodiguă, discursul colocvial al poeziei intimiste adaugă tot atâtea ingrediente care fac din edificiul plasticii feminine un miracol al comunicării subiectivităţii candide sau enumeră pagini exaltate, fremătând de senzorialitate şi de poezie.

Cumulând laturile acestei alterităţi, Angela Tomaselli este o personalitate dintre cele mai distinse ale plasticii actuale care acoperă cu uşurinţă atât registrul grav, laborios al unei picturi discursive a cărei sonoritate atinge uneori notele acute ale discursului politic disimulat (ciclul “Fabule”), dar explorează cu eleganţă reverenţioasă şi micile taine ale plăcerii ludice agrementate cu note lirice inconfundabile. Memoria sensibilă, nu neapărat resort intelectualist, are cuprinderea extravagantă a notaţiei memorialistice, de călătorie (ciclurile “Arhitecturi”, “Mitologii subiective”), dar şi reverberaţia solemnă a conceptului de stil (“Muzicieni”).

Dacă excelează în ceva, atunci, pictura Angelei Tomaselli excelează prin unitatea ei formală, prin distinsa ei persuasiune cu care gamele sale (care provin nu din natură, ci de pe paletă) se amplifică cu modulaţii grafice care au o expresivitate acută picassiană, cu tonuri reverberate şi “pete de culoare” care denotă o rafinată parcurgere a stilului spre maturitate. Uneori, deformând, ca printr-un exerciţiu funambulesc, ajunge la ecouri fantastice, egalând în sonoritate şi distincţie pictura atât de “rotundă” ca expresie a picturalităţii proprie pânzelor lui Joan Miro – nu cu aceeaşi forţă de sinteză – dar, contrazicând ceea ce acesta susţinea cu nonşalanţă: “am asasinat pictura!“ Ea continuă să picteze folosind armele de seducţie ale feminităţii picturale. Este ciudat cum, din acest metisaj de calităţi (provine dintr-un tată italian şi o mamă româncă, dar cu sânge german) atinge sublimarea lirică proprie picturii moderne spaniole, atât de fundamental aşezată în edificiul picturii moderne europene. Virtual apollinică, dar şi potenţial hermesiană, face cu certitudine nota distinctă necesară care o individualizează în arta românească.