O cafea în Starbucks

Aș putea să scriu o carte despre poveștile din Starbucks. O carte despre oamenii ăștia frumoși care ne înconjoară și care de fiecare dată când vin aici îmi încarcă bateriile cu emoții dintre cele mai plăcute.

De exemplu, acum am în fața mea un domn care își învață fiica să joace șah. Domnișoara are undeva în jurul a patru anișori și se bucură cu o inocență incredibilă la fiecare mișcare a pionilor de pe masă. Chiar dacă piesele nu se mișcă tocmai după regulile jocului, cu siguranță zâmbetul copilului merită orice sacrificiu.

Pe fundal se aude a kiss to build a dream on și undeva în stânga mea doi oameni, undeva pe la vârsta a doua se privesc. Nu par a purta o conversație foarte interesantă însă privirile lor sunt atât de calme și transmit atâta căldură încât ai senzația că se îmbrățișează în tăcere.

Undeva mai departe, un domn undeva la vreo 37-38 de ani se joacă pe telefon. Are o eleganță ieșită din comun și cred că o conversație cu el ar fi mai mult decât interesantă. Verigheta și sacoșele de cumpărături mă fac să cred că așteaptă pe cineva. Abia aștept să văd cum arată soția lui.

Mai în față, doi bărbați mai în vârstă poartă o discuție aprinsă, judecând după mimica și gestica lor. Domnul din drepta cu siguranță nu e de acord cu ceea ce povestește partenerul său și acum își pregătește contra argumentele. Cu mâna în poziția specifică omului care analizează faptele, își pregătește discursul.

Pe ritmuri de jazz, piesele lui Frank Sinatra sau ale lui Luis Armstrong, Starbucks e locul în care mereu mă simt ca acasă. Toți acești străini fac parte dintr-o familie mai mare, cu miros de cafea și gogoașe cu ciocolată. E locul în care ai senzația că timpul se oprește în loc.

Și partea cea mai frumoasă este că oriunde ai merge (Cluj, București sau în străinătate) ai parte de aceeași atmosferă, aceeași prăjitură cu brânză și aceeași aromă incredibilă pentru Mocha.

Voi ce ziceți? Ne vedem la Starbucks?