Cristian Grosu – Om versus Personaj

Poate încă îl mai auzi strigând Cathrine, și ești șocat de rolul din Purificare, te-a fermecat cu Nae Girimea și ai înnebunit și tu și el odată cu Hamlet, și orice mi-ai zice nici Spovedanie la Tanacu nu avea cum să te lase rece. Indiferent de rol, Cristian Grosu, asemenea unui cameleon se mulează, se adaptează fiecărui rol, până când dipare el ca entitate si rămâne el personajul.

Pentru că uneori e greu să știi unde se termină actorul și unde începe omul m-am întâlnit cu Cristian Grosu la o bere, să vorbim, despre nimic și despre tot, și poate, poate să aflăm mai multe despre omul Cristian Grosu, că de actor știm cu siguranță că e bun.

Nu se înțelege cu somnul, și nici timpul nu se dilată chiar cum vrea el. De muncit, muncește da, de disciplinat e disciplinat da, de talentat e talentat da, da da și iar da. Şi ce i se mai potriveşte DaDa, până la urmă e un anarhist cumsecade.

Tocmai pentru aceste motive a fost ales ca unul din cei zece actori promovați de TIFF, ce îmi zice el despre proiect mi-e dificil să vorbesc despre TIFF, pentru că din acel moment și până acuma nu s-a mai întâmplat nimic pe film, chiar dacă am fost contactat de câteva persoane, dar din cauza programului meu extrem de dur și de complicat cu teatru și cu școala, nu am mai putut să dau curs invitațiilor respective. Am avut două propuneri, una fiind chiar importantă…dar nu îmi pare rău. Am mai spus și atunci în interviuri că proiectul lansat de TIFF – Zece Pentru Film are o inițiativă bună în spate, dar în față, piața din România e foarte închisă cel puțin la secțiunea film, e foarte închisă. Dar, în fond, toți sunt cu toții, dar, defapt, cu niciunul. Ei lucrează cu ei.

Dacă filmul va mai aștepta, teatrul nu așteaptă. De curând a avut premiera la Hamlet un personaj consacrat în literatură și despicat pe toate părțile, dar cum și-l despică Cristian Grosu? M-am concentrat foarte mult pe Hamlet și, în special, pe partea de nebunie; pentru că și acum se pune aceeași întrebare – dacă Hamlet înnebuneşte sau se preface că înnebuneşte – și eu am vrut ca Hamletul meu să înnebunească tocmai pentru că se joacă de-a nebunul. Hamlet e ca și un copil mic care se joacă cu un scaun și crede că e un cal adevărat. Hamlet crede în nebunie, și o dorește, și-o creează și și-o asumă. A fost o întâlnire excelentă cu regizorul Roberto Bacci (regizorul pedagog), dar mai ales și cu echipa. Hamlet fără ei nu ar fi fost Hamlet: fără actorii, fără echipa de acolo.

Dacă tot suntem aici, ce poți spune despre antrenamentul cu maestrul de scrimă Peter Habala pentru rolul din Hamlet? Au fost antrenamente dure, am avut patru săptămâni în care mă trezeam la 6 dimineața ca să fiu la 8 prezent cu toată ființa mea. Au fost antrenamente la fel de solicitante ca la sportivii de performanță. Ba mai mult decât atât, sportivii de performanță știu mișcările, eu nu știam nimic când am început, am plecat într-un fel de la zero, chiar dacă în școală am făcut cu dumnealui ore de scrimă… dar nu se compară, știi? Nu se compară… Intensitatea și stilul de a lucra. Am lucrat foarte intens și foarte disciplinat, chiar dacă uneori l-am scos din sărite pe maestru.

În multe spectacole văd tot felul de acrobații care au ca urmări lovituri destul de serioase, dar el vede în fiecare cicatrice amprenta personajului jucat sunt acrobat pentru că îmi permit, pentru că foarte puțini actori se folosesc de corpul lor și nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu pot. Și pentru că nu pot, își găsesc alte modalități de -a fi- pe scenă. Dar dacă mie îmi permite corpul, corpul și mintea… de ce nu? Probabil când o să am vreo 50 de ani nu o să mai fac așa-zisele acrobații. Dar nu cred în actorul care stă și doar vorbește sau în cel mai rău caz se preface că vorbește.

Dar totuși, ce înseamnă Cristian Grosu versus personaj, cum te dezbraci de el? Știi cum e, ți-l asumi atât de mult încât el nu mai dispare niciodată din tine. Cum reușești după un spectacol? Cu greu, cu dureri, probabil actorul e ca un sportiv care depune efort, adrenalina crește, serotonina și ea, dopamina și ea, și în momentul ăla, știi , ești atâta de concentrat și atât de celălalt încât propria ta suferință nu o mai simți, o simți după ce el pleacă undeva, la culcare, doarme și el – personajul, și te trezești tu și atunci începe să te doară și te doare la propriu, te dor ochii, te dor plămânii, simți că ai răgușit, te doare spatele.

Cristian Grosu ca și profesor: e ca atunci când crești copilul, copilul nu e conștient că va pleca de acasă, dar tu ca părinte ești conștient că el la un moment dat va pleca. Îi crești știind că pleacă, și știind că pleacă vrei să îi crești cât mai bine, ca atunci când sunt plecați să se descurce foarte bine. Tot aici mi-a explicat ce și cum e cu autoritatea: cu cât ești mai în mijlocul lor, cu cât ești mai prieten cu ei, cu atâta ești mai autoritar. Eu sunt un profesor dacă nu foarte dur, dur. Pentru că am învățat și eu la rândul meu ca student că fără disciplină nu ai cum să faci teatru. Eu l-aș pune ca primă lege, punctul unu: disciplina. Iar pe ultimul loc aș pune talentul.

Dar să aflăm și alte pasiuni ale omului Cristian Grosu: scriu, dar nu prea mult, pentru că, din păcate, timpul nu îmi permite. Iar atunci când scriu și stau singur cu scrisul cad într-un soi de depresie și nu îmi permit să stau în starea aia foarte mult. De aceea prefer să scriu doar în timpul meu liber lung, în vacanță. Ce anume scrii? Nu scriu articole, nu scriu poezii, nu scriu proză, scriu … scris. Un fel de jurnal? Nu, nu e nici jurnal, e scris, scris. Nu știu cum să definesc, nici nu vreau să definesc pentru că nu știu cum să definesc ce scriu. Am putea să le zicem stări? Da, e bine zis, descriu stări. Sper ca în curând să îmi iasă și cartea pentru că e aproape finalizată după 3 ani de munca. Își descrie viitoare carte ca o perioadă foarte neagră în ceea ce privește starea mea de spirit. Și nu știam ce remediu să aleg și atunci am ales scrisul. Nu m-a ajutat, dar măcar am încercat să mă fac mai bine. Dacă e să descriu despre ce e vorba în cartea aia, nu e o lume, e o sublume în subteranul ei. Stările stau în underground.

În general se știe că arta duce la depresie, dar tot din depresie pot ieși lucruri mărețe. Cum vede el depresia:eşti tu în tine și tu vrei să te dai afară. E imposibil. Trece sau nu, trece atâta tot, tu nu faci nimic. Conștientul poate vrea să scape de ea, tu vrei să scapi de ea, dar subconștientul nu știu dacă vrea. Subconștientul poate fi masochist.

Să vorbim și despre oameni în general m-am făcut actor doar pentru că sunt om și pentru că sunt convins de bunătatea omului, sunt absolut convins. Cât despre public? Publicul de aici, e un public bun dar care cred că ar putea fi și mai bun. Când spun bun spun inteligent, e un public inteligent și care vine la teatru ca un public matur dar în același timp un public copil, dornic să vadă teatru. E avid de teatru, spectatorul de aici vine cu bucurie la teatru. Publicul bun îl acoperă pe cel rău. Eu simt că el mă iubește. Un actor întotdeauna simte dacă e iubit de public.

Ca proiecte viitoare… DADA Trans. iT e un proiect pe care îl fac împreună cu prietenul și colegul meu Ionuț Caras, actor la Teatrul Național, și cu regizoarea, stabilită în Anglia Aristița Albăcan. Pe lângă proiectul acesta, sunt implicat în spectacolul Idiotul, în regia Annei … unde fac personajul Ippolit.

Despre DADA ideea de DADA Trans. iT a pornit de la asemănare, asemănarea cu Ionuț Caras și am zis că ar trebui să facem ceva. Pe amândoi ne atrage partea asta de avangardă de „anarhie cumsecade și am zis – hai să facem un spectacol dacă se poate numi așa, cu efecte DaDa – și noi ne-am pornit, dar știi cum e, actorul lucrează foarte greu cu actorul, el cu el lucrează foarte greu și atunci aveam nevoie de un ochi de dinafară. În momentul în care s-a implicat Aristița Albăcan am fost ok. Încă lucrăm la acest proiect ca niște mici japoenzi: își pun decorul, lumina, își scriu textele, copiază textele, își pun efectele, învață cântece, umblăm după sponsori, dăm telefoane, ne facem reclamă. Dar totuși de ce DaDa? am ales DaDa pentru că se apropie de ceea ce e și acum… DaDa există pentru că există, e și acum, DaDa va fi tot timpul, dar cum să te reapropii de DaDa e partea importantă. Am adus texte din trecut în prezent le-am adus cu noi și le-am transformat sau adaptat întâmplărilor zilelor noastre, întâmplărilor nefaste din zilele noastre. Politică? Absolut, absolut, e și subtext politic, băieții ăștia au cam umblat cu subtexte , dar DaDa nu e numai politic, e joc, e viață, e suflet, e paradox…

La final de interviu îl întreb în treacăt care e versul lui actual preferat şi îmi recită Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/ Pe nenăscuţii oameni cum îi latră. Între o gură de bere şi un fum de ţigară cam asta e ce am aflat eu de la el. Sensuri mai adânci urmează sa caute fiecare, în felul lui.

---

Interviu realizat de Andreea COSTINAȘ.