Galactoria 2014

În perioada 26-30 Mai 2014, în Cluj-Napoca va avea loc festivalul Galactoria, ediția a XI-a.

Se împlinesc zece ani de când absolvenții promoției 2004, ai Facultății de Teatru și Televiziune, UBB Cluj, clasa profesorului Bács Miklós, au organizat, pentru prima oară, festivalul Galactoria. Zece ani de trudă sisifică în care tinerii actori, au încercat să bucure cetatea și comunitatea teatrală românească, dovedind că doresc și pot sluji Marea Scenă.

Zece ani în care, fără suportul logistic și organizatoric de care dispun celelalte facultăți de profil din România, au reușit să dovedească importanța covârșitoare a unei manifestări de acest gen, pentru cariera lor viitoare.

Galactoria a crescut ca Făt Frumos, în zece ani a avut XI ediții.

Ediția din acest an este una jubiliară, în care studenții promoției 2014, clasa profesorului Bács Miklós asistenți Irina Wintze și Camelia Curuțiu, oferă un adevărat regal teatral, reușind cu ajutorul colegilor lor din promoțiile 2004, 2008 și 2011 să aducă adevărata sărbătoare în inimile și sufletelor tuturor celor care slujesc sau iubesc Teatrul!

Tagma bufonilor se îmbogățește astăzi cu 12 tichii: Cătălin Asanache, Alexandra Dușa, Adrian Filimon, Cezar Lungu, Simona Maican, Ciprian Nicula, Lavinia Pele, Elisabeta Râmboi, Bianca Pintea, Ioana Repciuc, Andreea Tănase și Boglárka Veligdan.

Festivalul reunește mai multe spectacole, workshop-uri, conferințe și vernisaje organizate în mare parte de studenții din anii terminai ai Facultății de Teatru și Televiziune UBB. Merită amintite cu această ocazie câteva spectacole mai ample realizate de studenții din anul III Arta Actorului, clasa profesorului Miklós Bács, asistenți Irina Wintze și Camelia Curuțiu.

Sweet Charity e un musical fermecător care se bazează pe filmul lui Bob Fosse din 1969 (inițial spectacol pe Broadway). Spectacolul urmărește povestea unei dansatoare care nu renunță la visul său de a găsi iubirea/fericirea, în ciuda nenumăratelor dezamăgiri cu care se confruntă.

Părăsită dramatic (sau comic) de iubiți, certându-se sau împăcându-se cu colegele de la locul său de muncă „rușinos”, blocată în lift, urmărită de poliție după ce a luat parte la o întâlnire spirituală mai puțin convențională, Charity păstrează o seninătate și un optimism molipsitoare. Spectacolul e prezentat în două versiuni, care diferă prin câteva modificări legate de distribuția rolurilor, însă imaginea de ansamblu rămâne, categoric, aceeași.

Elementele de decor rezonează foarte bine cu piesele muzicale interpretate, o parte din atmosfera de cabaret invadând și spațiul publicului. Oglinzi mobile (de aproximativ doi metri înălțime) sunt creativ folosite de actori pentru a construi diferite spații (o cameră, un dulap, un lift…) sau pentru a face trecerea la o scenă la alta, completând efectul vizual și prin introducerea unui joc de lumini. Dat fiind faptul că avem de-a face cu un musical, trebuie menționat faptul că în interpretarea pieselor muzicale actorii arată calități vocale impresionante și, de ce să n-o spunem, o dicție bună a limbii engleze (deși replicile sunt în limba română, piesele muzicale sunt interpretate în formatul original în limba engleză – e vorba de melodii celebre precum Hey Big Spender, If my friends could see me now, I’m the Bravest Individual…). Cu alte cuvinte, Sweet Charity se dovedește a fi o experientă vizuală și muzicală totală. Coregrafia este realizată de Bordas Attila și Livia Gună, Conf. Univ. Dr. la Academia de Muzică Gheorghe Dima, Cluj-Napoca, iar îndrumarea muzicală de Incze Katalin, Conf. Univ. Dr. la Facultatea de Teatru si Televiziune.

Într-un cu totul alt registru, spectacolul Părinți și copii recreează atmosfera, adesea tensionată, dintr-un mic orășel american din perioada anilor ’40. Copiii sunt, de fapt, adolescenți, în acest detaliu constând o parte importantă a poveștii. Personajele sunt prinse în jocuri ale iubirii la diferite niveluri de maturitate și chiar de moralitate; se ajunge astfel la teme precum sex, gelozie, șantaj, viol, avort, sinucidere, poate cel mai puțin la dragostea propriu-zisă. De altfel, spectacolul se bazează pe cartea lui Grace Metalious, Peyton Place, volum care la apariția sa în anii ’50 a fost dur criticat datorită numeroaselor probleme de moralitate pe care le ridică și la care textul se raportează cu (o deranjantă, la acea vreme) indiferență. Întreaga rețea de relații care se construiește (între adolescenți, între adolescenți și părinți, între adulți) contribuie la conturarea fiecărui personaj în parte, scoțând la iveală trăsături și adevăruri ascunse. Nu trebuie însă ignorat nici comicul anumitor situații cum ar fi discuția naiv-adolescentină, comentariile acide sau jocurile erotice. Alternanța dintre momentele dramatice și cele comice are însă un caracter omogen, continuitatea narativă nefiind întreruptă decât într-o singură scenă care se distinge prin formă și conținut de toate celelalte. Spațiul disponibil este exploatat la maximum în condițiile în care se va folosi atât interiorul cât și exteriorul sălii Radu Stanca.

În sfârșit, 1642 este un spectacol de Commedia dell’arte (realizat după un scenariu propriu) care prin câteva elemente auto-reflexive (de-a dreptul postmoderne) devine în egală măsură un spectacol despre Commedia dell’arte. De fapt, totul începe cu imaginea unei trupe de actori din sec. XVII care transformă rapid o căruță în scenă odată cu apariția publicului și-și încep spectacolul. Abia în interiorul acestei prime rame narative apar celebrele personaje Arlechino, Pantalone, Dottore etc.

În mod evident, situațiile comice sunt cele care predomină. Acțiunea se menține una dinamică prin diversitatea interacțiunii dintre personaje, momente acrobatice și, mai ales, prin intervențiile de tip post-Commedia dell’arte care schimbă (uneori complet) registrul prin introducerea unei perspective de ansamblu, o perspectivă „exterioară” venită chiar și din sfera istoriei teatrului.